EVRIKA

Duminică, 19 Decembrie 2010 20:36

Se spune ca iti ia jumatate din timpul petrecut cu cineva ca sa il poti uita... nu am crezut niciodata in fraza asta dar se pare ca totusi, intr-un fel...are un sambure de adevar... azi, dupa atatia ani, am realizat un lucru extrem de simplu pe care nu il vedeam pana acum... am reusit cumva sa imi dau seama de ce preferam sa imi petrec Craciunul si Anul Nou in compania unei sticle de sampanie privind jocul artificiilor de la balcon ca mai apoi sa adorm linistita si sa ma trezesc peste un an...

Mi-a suierat ceva pe langa cap, asemenea unui glont ce iti trece pe langa ureche si iti deruleaza intreaga viata intr-o fractiune de secunda!

Ninge ca si atunci... a mai nins de atunci dar nu realizam de ce ma cuprindea o stare de furie in astfel de momente, o stare de liniste inaintea furtunii cumva... o stare ce nu vroiam sa o impart cu nimeni...

Daca am reusit sa descopar apa calda inseamna ca m-am vindecat? Inseamna cumva ca mi-am ispasit pedeapsa si totul poate reveni la normal? Ca a trecut acea jumatate de timp petrecuta cu el si acum sunt ca noua?

Perioada s-a dus ce-i drept si simt ca anul asta vreau sa fiu inconjurata de prieteni si lume multa, sa zambesc in ceasul al doisprezecelea si sa fiu multumita de mine... cu alte cuvinte, incep sa fiu eu asa cum eram desi parca au mai ramas cateva cicatrici ce ma impiedica sa cred cu adevarat in cineva astfel incat sa pot darui sufletul meu pe tava...

Mi-am adus aminte de ziua aceea ca si cum ar fi fost azi, doar ca de data asta nu durea nimic, nu ma infuria nimic... am zambit oarecum compatimitor ca si cand abia ascultasem povestea cuiva...nu mai facea parte din mine...

Am inceput sa ma gandesc ca nu sunt singura care a trecut prins astfel de momente, nu sunt singura care a suferit asa ca... ce mai conteaza?

Eu sunt eu asa cum sunt si de data asta nimeni nu mai poate schimba nimic...

Poate ca ar fi trebuit sa realizez cumva mai devreme ca sunt intr-un fel altfel... acel "ceva" deosebit din viata mea imi spunea ca sunt oarecum deosebita, ca simt lucrurile ceva mai puternic decat restul... poate ca asa e... uneori nu e bine, alteori... imi place... poate ca am trait intr-o alta era si am ramas cu cate ceva de atunci... poate ca m-am ocupat cu altceva si am invatat atunci sa pretuiesc lucrurile marunte si mi-a ramas intiparit in suflet acest lucru...cine stie?

Cert este ca nu de putine ori m-am trezit zambind si creandu-mi o stare buna doar pentru ca e soare afara, pentru ca am auzit un copil razand cu pofta sau pentru ca m-a sunat o prietena sa-mi povesteasca ce fericita este... pentru ca imi place culoarea frunzelor toamna, ca ninge sau ca aud colindatorii pe scara blocului si incep sa cant cu ei...

Ce ma bucura azi insa este faptul ca nu mai doare nimic, ca am inceput sa imi aduc aminte si lucrurile bune si frumoase care au fost, ca privesc totul ca pe o intamplare nefericita ce a facut parte din mine candva, demult...

Privesc pe geam cu cana de cafea in mana si zambesc... e frig dar ninge atat de frumos... mi-as dori sa vad zapada in Bucuresti... cum era cand eram mica... sa ma arunc in nameti si sa rad cu gura pana la urechi, sa ma bat cu bulgari si sa ma dau cu sania... hmmm... ce copilarie... dar, poate ca fiecare avem cate ceva copilaros in noi... exact acel ceva care ne face pe toti sa fim deosebiti in felul nostru...



Sursa: Alina Maria Barac

Foto: simplyhealthy