Motive si motivatii

Duminică, 13 Martie 2011 14:47

As spune trei ceasuri rele gandind ca am ajuns la birou si m-am chinuit sa repar monitorul ca nu mergea sau ca initial nu imi gaseam cheia sa intru in birou... sau ca... ceva mai tarziu m-a luat o durere de cap care nu m-a lasat nici acum... deci ar fi trei si as spune ca am scapat avand in vedere ca tocmai ce a trecut miezul noptii...

M-am tot concentrat sa astern cateva ganduri si apoi mi-am dat seama ca intotdeauna exista reversul medaliei... unii citesc ceea ce scriu fara sa judece ci doar surprinzand esenta unor ganduri... ceea ce este ok avand in vedere ca asta este si scopul... cu toate astea insa am fost avertizata din ce in ce mai des in ultima vreme sa maschez cumva povestirile si sa las numai ideea in sine de scris caci vulnerabilitatea mea creste astfel in fata tuturor... nimic mai adevarat as spune dupa ce am analizat situatia...

Cu toate astea parca imi este dificil sa imi ascund gandurile si sentimentele intr-o coperta... ar fi ca un roman fara continut si nu stiu cati ar fi in stare sa inteleaga o poveste intreaga citind numai titlul cartii si numele autorului...

La fix miezul noptii, de anul nou mi s-a oprit cumva mintea pe cateva lucruri si mi-am dat seama ca mi le doresc si mai ales ca sunt in sfarsit pregatita sa le primesc. De data asta fara teama, fara prejudecati si fara niciun fel de pretentii...pur si simplu, curat si normal caci normalitatea a fost si este singurul lucru pe care mi-l doresc...

Chiar si asa, nu pot sa nu ma gandesc pana unde putem merge pentru normalitate... pana in panzele albe? sau... doar putin mai departe de a gandi ceea ce dorim? Cate suntem in stare sa facem pentru a ajunge la "noi doi" pana la adanci batraneti sau... ma rog, cat tine ca fraza asta nu o prea cred... Si daca in sfarsit l-am gasit si el nu este constient de asta, nu realizeaza ca esti langa el...ce faci sa ii demonstrezi? Accepti orice decat nimic? Lupti sa ii arati calea cea buna pana intelege? Sau... cum? cat? pana unde?

Este cumva si aici valabila zicala: cu rabdarea trecem marea? Cat sunteti dispuse sa acceptati si cat sa rabdati pentru ca el sa vada ce este in fata ochilor lui? Intotdeauna m-am gandit ca este ceva sau nu este, nu am vazut timpul ca pe o forta ci dimpotriva, mai degraba drept un dusman inversunat... Acum... desi sunt constienta ca nu sunt la varsta adolescentei, uneori traiesc cu senzatia ca am tot timpul din lume, ca atunci cand esti linistit si inveti sa gandesti pozitiv... totul se aseaza de la sine...soarele straluceste altfel si dimineata imi zambeste numai mie... ca tot ceea ce am in minte se concretizeaza cumva in timp si binele pe care incerc sa il fac... se va intoarce si catre mine...

Nimic nu e mai frumos decat sentimentul pe care il ai cand faci o fapta buna, cand alini suferinta cuiva chiar si cu cateva cuvinte sau cand ajuti un copil sa se ridice dupa ce si-a julit manutele fragede... cuvintele nu pot descrie niciodata astfel de senzatii oricat as incerca... este greu cand incercand sa aduci zambetul pe buzele cuiva nu faci altceva decat sa-i smulgi o lacrima... iti vezi planurile esuate si cumva parca ma doare sufletul ca nu am reusit ce mi-am propus, ca scopul meu s-a dus undeva in gol si nu am putut sa concretizez ceea ce trebuia....

Din pacate daca nu iese ceea ce iti propui... cei carora vrei sa le faci bine nu mai inteleg si iti judeca fapta drept o simpla rautate si nu o incercare de a-i face sa zambeasca sau de a le linisti sufletul...

Poate ca e cazul de data asta sa mai ascult si de cei care imi spun ca nimeni nu mai e in stare sa inteleaga un lucru bun, ca toti se gandesc numai la propria persoana si nimeni nu se bucura cu adevarat de fericirea ta! Nu stiu cum sa fiu altfel si nu stiu daca as putea fi altfel... insa poate ca este timpul (daca nu e prea tarziu) macar sa incerc si un astfel de experiment! Sa imi gandesc viata asa cum este si sa imi traiesc fericirea si implinirea eu cu mine si stim noi cine... dezamagirile de asemenea... si cam atat... Ce-i drept atata timp cat nimeni nu iti cunoaste problemele...nu poti fi vulnerabil in fata nimanui, nu poti lasa loc de interpretari si nici de cutite in spate exact atunci cand nu te astepti... este un mod mult mai sigur de a observa reactiile si temerile celorlalti, de a elabora idei si de a emite ipoteze legate de starile celor din jur fara a-ti pune siguranta si linistea in pericol...poate ca ceea ce simt ceilalti este mai important si mai interesant decat ceea ce este in mintea mea...

Mi-am dat seama in ultima vreme ca toate incercarile mele de a usura suferinta celorlalti nu fac altceva decat sa ma lase fara energie pentru mine... uneori traiesc cu vaga senzatie ca nu mai pot gandi corect problemele mele si mi se induce starea lor fara sa vreau... incep sa vad lucruri care nu exista, sa imi imaginez piedici care nu isi au rostul si sa despic firul in patru si alte patru si alte patru parti la infinit pentru a descoperi ce este in neregula cu ceva ce nu ascunde nimic... si asta din simplu motiv ca nu mai am capacitatea sa imi gasesc linistea interioara incarcandu-mi sufletul ca dificultatile altora... simt ca am obosit si ca de data asta sunt motivata cat se poate de mult sa imi permit sa ma gandesc si la mine... la ceea ce traiesc, la ceea ce simt, la ceea ce am si la ceea ce imi doresc sa am... si astfel valul mi se va ridica usor si voi fi capabila sa observ exact ceea ce este si nu ceea ce pare a fi...

Motive se gasesc in orice gest si in orice fapta daca vrei sa le gasesti... iti mananca sufletul si nu te mai lasa sa observi si binele din spatele raului... motivatiile insa... ele reprezinta un alt asect important si tin numai si numai de noi insine si mai ales de modul de a gandi si capacitatea de a vede dincolo de un impuls nervos de moment...Dar, pana la urma suntem stapanii propriilor vieti si fiecare suntem indreptatiti sa ne-o construim asa cum ne dorim...

Sursa: Alina Maria Barac

Foto: leadershipfreak